Am terminat de citit o carte cu un final nefericit! Toată lumea spune că, datorită finalului plin de lacrimi, cartea are mai mult succes! Nu ştiu şi nici nu îmi pasă... dar totuşi această carte a avut azi, când am terminat-o, o putere ciudată, care, parcă, mi-ar fi dat una după ceafă, ca să mă dezmeticesc! Ei bine, m-am dezmeticit! M-am dezmeticit ca să îmi dau seama că nu mai ştiu pe ce lume mă aflu... am uitat-o de mult, am pierdut-o, s-a estompat în timp ca o firimitură luată de vânt...
Lumea mea a rămas blocată, cealaltă lume, cea reală, relaitatea, a plecat mai departe şi m-a lăsat pe loc fără nici un fel de remuşcare. Ea nu ştie să îi aştepte pe cei nehotărâţi, nu consideră că merită osteneala, atâta vreme cât ei nu realizează care e, de fapt, realitatea, şi care e realitatea în care ei s-au oprit să trăiască, confundând-o cu cea reală, plecată de mult!
Cum spuneam lumea mea a rămas blocată în timp. Lumea mea nu cuprinde timpul, sau il cuprinde dar nu aşa cum îl cuprinde realitatea... Sufletul se ataşează de anumite situaţii nefaste şi rămâne lipit acolo pe vecie, creând astfel realitatea aceea care nu concordă cu realitatea reală, lumea propie lui, lumea care stă pe loc fără să ştie...
Aşa e sufletul meu... A rămas pironit acolo... în ziua aceea când te-am cunoscut... s-a lipit de tine şi nu poate, nu vrea să îţi mai dea drumul... Ce să fac? Cum să mă lupt cu propriul meu suflet? Mintea merge înainte cu lumea realităţii şi timpul ei... dar sufletul meu e ferecat în colivia acelui moment când ai intrat pe uşă şi ai păşit nepăsător în sala de curs... Oare câte suflete ai agăţate de tine, câte te urmează pretutindeni ca nişte umbre nevăzute? Eşti conştient de ele?
Zi de zi, mă întreb, de ce sufletul meu a ales să se lipescă de tine... mintea mea nu găsesşte nici o explicaţie rezonabilă... una pe care, de altfel, o aştepţi şi tu de ceva vreme... E oare posibil să mă amăgesc singură că te-am uitat şi de fapt eu să te iubesc în continuare? Dar nu te-am iubit, de asta m-am lămurit singură... a fost doar o pasiune nebună, o dorinţă arzătoare care mă ardea pe dinăuntru ca un foc, încât aş fi zis că până acum ar fi trebuit să fiu demult cenuşă. Iată, însă, că nu sunt şi asta pentru că m-am vindecat încet încet... Am reuşit să sting focul, chiar dacă sufletul meu încă te urmează peste tot!
Iubirea este altceva, sufletul meu nu se ţine după tine pentru asta! Sau ăsta să fie oare motivul pe care îl caut de atâta amar de vreme în mine? Nu, nu cred, rămâne de văzut, pentru asta mai am timp în lumea mea să mai meditez...
Dar ce fac cu realitatea? Mintea îmi spune să merg mai departe pe drumul pe care am apucat-o, iar sufletul mă trage mereu înapoi, nu la tine, ci la acel moment din timpul lumii mele în care ai apărut în ochii mei... de atunci chipul tău a rămas întipărit pe retina mea ca o a doua vedere... În lumea mea doar pe tine te văd...
Realitatea e însă dureroasă... pentru că azi îmi dau seama ce urmări are lumea mea în ea... Nu ştiu dacă te iubesc sau nu, dar ceea ce ştiu sigur e că mai devreme sau mai târziu până şi mintea se va opri la acelaşi gând ca şi sufletul: cum fac să te depăşesc? Nu eşti un obstacol propriu-zis, dar îmi dau seama că Sufletul meu ţi-a creat şi ţie o realitate a ta şi că nimeni din realitatea de zi cu zi nu va reuşi vreodată să te depăşască...atât eşti de înrădăcinat în acestă lume a sufletului meu. Eşti ca o boală incurabilă, ca o durere care merge veşnic după mine, precum pe tine te urmează sufletele! Inima, organul acela în care se presupune că sălăşluieşte suflteul, biata mea inimă, este mereu strânsă de îndoieli şi temeri... Dacă nu voi mai întâlni niciodată pe cineva care să te depăşească? Amintirea ta îmi este dragă şi plăcută, prezenţa ta, în simpla mea viaţă şi lume, este deosebită şi nu vreau să devină trecătoare. Nu vreau! Ideea asta mă depăşeşte! Nu poate fi cuprinsă nici cu mintea realităţii nici cu sufletul lumii mele!
Aşadar, ce cale să apuc? Să merg mai departe cu mintea sau să rămân în urmă cu sufletul? E inutil să mă întreb aşa ceva, dacă ştiam răspunsul, înttrebarea nu mai exista... Problema e că nu se întreabă Mintea, ci Sufletul...
Eşti un prieten pe care nu l-aş da pe o mie de iubiţi! Dacă pleci din lumile mele, indiferent dacă ţin de minte sau de suflet, aş simţi că sunt goală, pustiită, cărările mele s-ar încurca şi mai tare între minte şi suflet... şi inima ar bate sec şi regulat fără ca nimic să o facă să tresară! Pe de altă parte, acelaşi lucru îl risc şi lăsându-mi sufletul să umble după tine după bunul lui plac, deoarece cunoscându-te pe tine, alţii devin şterşi şi nesemnificativi prin comparaţie şi deci inima mea tot nu ar avea parte de tresărirea aceea dictată de o pasiune bruscă... Există şanse, însă sunt minime...
Mintea merge mai departe, sufletul continuă să se întrebe ce e de făcut. Cum să obţină tresărirea aceea, altfel decât prin căutare asiduuă şi necontenită? Dar cum să plece şi să te părăsescă abandonând orice şansă şi speranţă... Aş putea oare să îl împart în două? O bucată să caute un Făt-Frumos care să mă impresioneze mai mult ca tine şi o alta care să păstreze locul printre multele suflete care te înşoţesc mereu şi să fie izvor nesecat al speranţei?
Mă întreb sufletul tău cui s-a ataşat? Nu mă priveşte, nu sunt geloasă, nu am de ce să fiu...
Ceea ce îmi doresc este să-mi pot desprinde suflteul de momentul acela oprit în timp de lumea mea ca să pot să îl ataşez altei persoane şi astfel să o ajut să mă impresioneze. Dar oare pot renunţa atât de uşor la Lumea mea? E adevărat îmi pot croi alta, dar vreau să te păstrez mereu în viaţa mea ca prieten. Tu eşti acela pe care îl sun şi când sunt bucuroasă pentru o reuşită şi când sunt supărată şi plâng... Tu eşti acela care mă poţi înveseli... cu vocea ta caldă şi veselă...
Categoric prezenţa ta în viaţa mea îmi este necesară precum aerul pe care îl respir, îmi este foarte clar că nu te pot înlocui nici în lumea sufteului meu şi nici în lumea minţii mele...
Este bine că acest lucru nu este necesar, dar dacă va deveni necesar? Mă străduiesc să păstrez acele limite tacit impuse de tine pe care nici nu le cunosc pentru ca să nu te îndepărtezi de mine...
Simţeam nevoia să mă descarc... iată acum, sufletul meu s-a mai liniştit după ce şi-a dezvăluit taina pe care o ascundea cu atâta ardoare până şi faţă de el însuşi! Ăsta este un pas important, poate, după ce va mai trece o vreme, voi reuşi să mă unesc într-o singură fiinţă: Minte şi Suflet şi să merg mai departe în Realitatea Realităţilor care ţine cont şi de timp şi de spaţiu... Trupul meu îşi va recăpăta în sfârşit Sufletul, fără de care se fâstâcea ca un zombi, Suflteul care îşi va fi lăsat o moştenire preţioasă în urma ta: o mică parte din el. Asta ar trebui să ştii, că deţii în mâinile tale o bucăţică din Sufletul meu... care pentru mine este preţioasă... Sper să fie şi pentru tine...